Poveste

...stateam pe o banca in herastrau...era o zi de vara, calduroasa ca de obicei! cine nu a auzit de verile toride in care Bucurestiul pare ca ia foc?!...eram la umbra unui copac... aveam in mana stanga un evantai care ma ajuta sa mai scap de aerul incalzit mai mult ca niciodata... priveam cerul senin printre frunzele copacilor. Langa mine aveam o geanta din paie, iar in ea aveam tot felul de lucruri: o sticla de apa, un telefon, cheile de la apartament si multe alte porcarii...era o zi prea frumoasa ca sa stai inchisa in casa. Printre porcariile din geanta aveam si o carte. Am scos-o si am inceput sa o citesc...nu mai stiu exact ce carte era...am luat-o la intamplare din biblioteca, vroiam sa citesc ceva si sa treaca timpul mai repede. Adoram sa ma plimb seara prin parc si sa admir frumosetea lunii, sa merg pe langa lac si sa vad reflectia ei in apa. A inceput sa bata usor vantul...imi mangaia parul si privirea...era ciudat, dar pe aleile din fata mea nu era nici urma de om...la nivelul asfaltului se "vedea" caldura...iar in departare, aproape de intrarea in parc se vedea o silueta umana...era Vlad...il vedeam parca alergand...si imi striga numele intr-una"Irina! Irina!". Initial m-am speriat...am crezut ca s-a intamplat ceva grav..dar defapt venise sa-mi spuna ceva......imi amintesc doar ca se balbaia intr-una...Am lasat cartea pe banca, iar langa mine s-a asezat el. Mi-a luat mana si mi-a sarutat-o...mi-a zis ca ii era frica si ca a venit imediat sa ma vada...eu l-am intrebat nedumerita de ce ii era frica....mi-a povestit: "...am avut un vis...erai tu si eram si eu...am crezut ca este o viziune...eram amandoi intr-un taxi, ne intorceam de la un concert...si dintr-o data pe cand asteptam la semafor sa isi schimbe culoarea din rosu in verde...o masina ne-a izbit...am fost dusi la spital..eu nu patisem nimic, dar tu erai aproape de moarte...m-am seperiat...si am venit imediat la tine...zi-mi ca pot sa stau cu tine toata ziua...nu vreau sa patesti ceva..." eu i-am spus sa ramana...si sa se linisteasca ca nu voi pati nimic!... S-a linistit putin si inca imi tinea mana...mi-a venit in minte o poezie scrisa de o prietena draga mie:
"Cu un sarut eu as putea
Sa iti arat ca-n palma mea
Sta mana ta...si nu-i asa?
Si tu ai vrea sa ai mereu in mana ta
Un suflet cald si neinfricat..."
.....Nu stiu de ce mi-au venit aceste versuri in minte...stiam ca tin la el..imi era cel mai bun prieten de altfel. Era firesc...dar niciodata nu l-am privit altfel decat ca pe un bun prieten...Oare o faceam acum?...Oare versurile acelea mi-au venit in minte cu un anumit scop?...nu stiam ce sa gandesc...era liniste: eu eram pierduta in ganduri, iar el ma privea cu ochii lui mari si negri si parca vroia sa-mi spuna ceva, dar nu indraznea...Niciodata nu ne-am lasat cuprinsi de liniste...intotdeauna vorbeam incontinuu, iar cand unul tacea celalat continua. Parca...vorbele noastre se impleteau intru tocmai...se completau perfect...ca doua parti dintr-o sfera sparta...sau ca doua piese de puzzle...acum insa era liniste...mainile mi s-au umezit si mi s-au racit desi afara erau aproape 37 de grade...el mi-a spus cu o voce tremuranda, dar ca de fiecare data blanda "ai mana rece..." eu nu stiam ce sa-i spun...dar l-am privit si apoi am zis vrand sa schimb atmosfera "probabil e de la umbra copacului..." si am zambit....el a schitat un zambet...parca fortat...s-a ridicat si pe mine ma tragea de mana vrand sa-l urmez ridicandu-ma...Asta am facut..iar apoi el a zis "hai sa stam la soare!" si in clipa urmatoare s-a asezat pe ciment...la fel si eu. Ne aflam la cativa cm de banca...unde umbra copacului nu ajungea...minile mi s-au incalzit incetul cu incetul...el mi-a zambit...Zambea mai frumos ca niciodata si parca soarele cu razele lui ii mangaia chipul care acum parea angelic...carliontii lui negri si pielea alba pareau de o frumusete neobisnuita...acum nu ne mai tineam de mana...
Ma privea cu ochii mari...si clipea des... un nor s-a aropiat de noi...era aproximativ asupra noastra si in clipele urmatoare a inceput o ploaie marunta cu picaturi mici si calde...ne-am imbratisat. A fost cred cel mai frumos lucru care se putea intampla. A fost cea mai calda imbratisare...plina de dragoste...atunci mi-am dat seama ca ce simteam eu pentru el nu era o simpla simpatie de la amic la amic...stiam ca e dragoste! Dragoste adevarata...si sincer credeam ca si el simte si el la fel. Acum aveam in minte alte versuri...:
"Si de-ai putea acum sa-mi spui
Ca ai venit ca sa ramai
Un zambet larg eu as avea
Pe fata mea, pe gura ta..."
...Simteam cum buzele imi ardeau de dorul unui sarut...simteam ca si el vrea asta...insa nu s-a intamplat nimic...am stat imbratisati cateva minute. Continua sa ploua marunt si delicat...am ramas acolo unul in fata celuilalt. Picaturile de apa se prelingeau pe chipurile noastre fiind alintate de razele soarelui....incet ploaia s-a oprit...s-a inserat...luna s-a aratat pe cer. Era o seara superba...cu luna pilna, cu cer instelat si eram si noi. I-am propus sa mergem sa ne plimbam pe langa lac...a fost de acord. Mi-am luat geanta si am stans ce era pe banca si am pornit sa ne plimbam. Directia: lacul Herastrau...isi tinea mana dupa talia mea si eu la fel...mergeam agale foarte apropiati...desi ploase era inca foarte cald. Eu i-am spus:
- Ce seara frumoasa!
- Da! demult nu am mai vazut o luna atat de plina si un cer atat de instelat...
Am tacut...il simteam parca trist...si dupa cateva minute l-am intrbat daca e trist...iar el a spus : "Nu!...sunt fericit, dar probabil cum de putine ori am fost...nu stiu sa ma comport tocmai bine" si a plecat privirea... insa nu am apucat sa spun nimic caci el a urma "Dar tu Irina? Tu cum esti?"...am ezitat sa raspund dar ma privea insistent asteptand un raspuns. "Eu...nu stiu cum sunt...ma incearca sentimente pe care nu le-am mai trait pana acum...nu stiu ce sa-ti raspund." el a spus "Atunci nu o face!" si ma sarutat...avea buzele catifelate...si a fost cel mai frumos sarut! dupa acela au urmat altele...ne-am asezat pe marginea lacului, fara sa zicem nimic. Au urmat alte saruturi la fel de frumoase si sincere...atunci l-am simtit ca e fericit si eu simteam ca am in burta 100000 de fluturi...
Am plecat acasa impreuna...ne tineam de mana si mergeam vorbind despre noi si despre faptul ca nu ne-am dat seama ca intre noi e mai mult decat o simpatie........

VA CONTINUA!